Who does love truly belong to?
“Love belongs to no one, because it is everything.”
I once met an old man in the marketplace of Rogerius-Oradea.He sat among red roses, his eyes as deep as the desert beyond the city walls. He didn’t just sell flowers -he offered stories, and each petal was a lesson in life.
I asked him what it means to truly love. He smiled and said:
“People think love must belong to them – like a house, a ring, or a name. But love… love isn’t a possession. It’s an ocean. You can’t carry it with you, but you can lose yourself in it.”
It took me a long time to understand.
Perhaps because my heart was still busy holding on, not letting go.
Over the years, I’ve seen many hearts break – not from lack of love, but from the need to control it.
They say “you are mine” and forget that true love says “I am yours, and still I remain free.”
Love that demands proof withers.
Love that cages dries up.
But love that allows someone to be – and stays – that is the love that never dies.
Look at the sun. Every morning, it rises without asking for anything. It doesn’t measure its light. It simply shines.
That’s how a heart that truly loves behaves: it doesn’t count gestures, it doesn’t keep score, it doesn’t demand guarantees.
It just is.
I’ve learned that when you say “I love you,” you are actually saying:
“I see you. I hear you. I let you be who you are. And even so, I choose you.”
Love is not a wall that closes, but a door that opens.
Not possession, but presence.
Not a “must,” but a “want.”
And maybe that is the miracle of love: The less you try to hold it, the more it remains.
The more you let it breathe, the deeper it connects.
Maybe you, too, have learned that love cannot be forced.
That it doesn’t belong to one heart alone, but is born between two souls who do not want to lose each other.
Tell me – what has love taught you?
Leave me a comment.
Maybe someone, somewhere, needs to hear the very thing your heart has lived.
Am primit multe scrisori și întrebări în ultimele zile. Toate, într-un fel sau altul, mă întrebau același lucru:
„Cui îi aparține, de fapt, iubirea?”
Cui îi aparține iubirea?
„Iubirea nu aparține nimănui, pentru că ea însăși este totul.”
Am întâlnit odată un bătrân în piața din Rogerius-Oradea. Stătea printre trandafiri roșii, cu ochii adânci ca deșertul care începe după ultimul zid al orașului. Nu vindea flori – oferea povești, iar fiecare petală era o lecție de viață.
L-am întrebat ce înseamnă să iubești. A zâmbit și mi-a spus:
„Oamenii cred că iubirea trebuie să le aparțină, ca o casă, un inel sau un nume. Dar iubirea… iubirea nu e o proprietate. E un ocean. Nu-l poți lua cu tine, dar te poți pierde în el.”
De-a lungul anilor, am văzut multe inimi frânte nu pentru că nu au fost iubite, ci pentru că au încercat să transforme iubirea într-un lanț. Au spus „ești al meu” și au uitat că iubirea adevărată nu cere apartenență, ci oferă libertate.
Iubirea care cere dovadă se stinge. Iubirea care controlează se usucă. Dar iubirea care lasă omul să fie – și totuși rămâne – aceea e iubirea care nu moare.
Privește soarele. În fiecare dimineață, răsare fără să ceară nimic. Nu condiționează lumina. Nu cere înapoi. Așa este și inima care iubește cu adevărat: nu contabilizează gesturile, nu măsoară distanțele, nu cere garanții.
Am învățat că atunci când spui „te iubesc”, spui de fapt: “Te văd. Te aud. Te las să fii cine ești. Și, chiar și așa, te aleg.”
Iubirea nu e un zid care închide, ci o poartă care se deschide. Nu e posesie, ci prezență. Nu e un „trebuie”, ci un „vreau”. Și poate că tocmai în asta stă miracolul iubirii: Cu cât mai puțin încerci s-o ții, cu atât mai profund rămâne. Cu cât mai mult o lași să respire, cu atât mai adânc te leagă.
Poate și tu ai învățat că iubirea nu se ține cu forța. Că nu aparține nici unei inimi, ci se naște între două suflete care nu vor să se piardă.
Spune-mi …ce ai învățat tu despre iubire?
Lasă-mi un comentariu. Poate cineva, undeva, are nevoie să audă tocmai ceea ce tu ai trăit.
Călin - Cuvinte libere 
Răspunde-i lui Magda Magdi Anulează răspunsul