Nu știu exact când am început să trăiesc cu adevărat. Știu doar că, vreme de ani de zile, am confundat existența cu viața și rutina cu sensul. Mă trezeam dimineața, îmi puneam o cămașă curată, plecam la muncă, îmi jucam rolul cuminte într-o piesă pe care n-o scrisesem eu și, uneori, mă întorceam acasă atât de obosit încât nici gândurile nu mai aveau chef de mine.
Aveam tot ce, la o privire superficială, ar fi părut un om împlinit: un rost în lume, câteva răspunsuri, planuri pe termen scurt, politețuri în buzunar și o memorie selectivă care îmi permitea să uit ceea ce nu știam cum să vindec. Și totuși, în cele mai liniștite nopți – când totul era în ordine, iar nimeni nu-mi cerea nimic – simțeam în piept o absență. Nu de oameni. Nu de iubire. Ci de mine însumi.
Am trăit mult timp ca într-o cameră mobilată cu lucruri inutile. Mă învârteam printre gânduri vechi, trăiri uitate, promisiuni făcute în șoaptă și abandonate între două tăceri. Nu aveam curajul să pun întrebările adevărate. Pentru că știam că răspunsurile aveau să doară. Și atunci am continuat să merg înainte, cu ochii deschiși dar sufletul amorțit, spunându-mi că poate într-o zi o să simt din nou ce înseamnă să trăiești cu tot ce e viu în tine.
Dar viața – așa cum face ea mereu cu cei care o ignoră – a venit pe neașteptate și mi-a smuls din mână tot ceea ce credeam că e stabil. A fost nevoie să pierd. A fost nevoie să cad. A fost nevoie să nu mai pot minți. Doar așa am început să mă aud. Și în tăcerea aceea nouă, dureroasă, dar curată, am înțeles pentru prima dată ce înseamnă să fii viu. Nu atunci când câștigi, nu când ești aplaudat, nu când ai totul în ordine… Ci atunci când, prăbușit în genunchi, începi să vorbești cu tine – nu pentru a te învinui, ci pentru a te regăsi.
Mi-am dat seama că nu eram singur. Că fiecare om pe care îl iubeam, pe care l-am pierdut sau l-am rănit, era încă acolo, într-un colț de inimă pe care îl credeam închis. Mi-am amintit de copilul care eram și de bărbatul care visam să devin. Și, în acea ruptură, s-a făcut o lumină tăcută. Nu una care să mântuie, dar una care să arate că mai este drum.
Am fost redus la tăcere. Așa am învățat să scriu. Și scriind, am învățat să trăiesc din nou. Să iubesc fără frică. Să spun adevărul chiar și când doare. Să îmbrățișez, fără să mai aștept să fiu îmbrățișat. Să merg spre oameni fără mască și să rămân cu mine, chiar și când toți pleacă.
Viața nu înseamnă să alergi în cerc, ci să te oprești o clipă și să-ți asculți pașii. Nu înseamnă să te dovedești în fața lumii, ci să-ți recunoști propriile răni fără rușine. Viața nu e despre ce am pierdut, ci despre ce am învățat când am pierdut. Și nu e despre cine ne-a părăsit, ci despre ce a rămas în noi după plecarea lor.
Poate că n-o să știm niciodată când începe viața cu adevărat. Dar într-o zi, dacă suntem atenți, vom simți un moment în care sufletul respiră altfel. Mai adânc, mai sincer și mai viu. Și atunci vom ști: am ajuns acasă. Nu într-un loc. Ci în noi înșine. Pentru că viața nu începe când ne naștem. Începe când ne trezim.
“Love belongs to no one, because it is everything.”
I once met an old man in the marketplace of Rogerius-Oradea.He sat among red roses, his eyes as deep as the desert beyond the city walls. He didn’t just sell flowers -he offered stories, and each petal was a lesson in life.
I asked him what it means to truly love. He smiled and said: “People think love must belong to them – like a house, a ring, or a name. But love… love isn’t a possession. It’s an ocean. You can’t carry it with you, but you can lose yourself in it.”
It took me a long time to understand. Perhaps because my heart was still busy holding on, not letting go.
Over the years, I’ve seen many hearts break – not from lack of love, but from the need to control it. They say “you are mine” and forget that true love says “I am yours, and still I remain free.”
Love that demands proof withers. Love that cages dries up. But love that allows someone to be – and stays – that is the love that never dies.
Look at the sun. Every morning, it rises without asking for anything. It doesn’t measure its light. It simply shines. That’s how a heart that truly loves behaves: it doesn’t count gestures, it doesn’t keep score, it doesn’t demand guarantees. It just is.
I’ve learned that when you say “I love you,” you are actually saying: “I see you. I hear you. I let you be who you are. And even so, I choose you.”
Love is not a wall that closes, but a door that opens. Not possession, but presence. Not a “must,” but a “want.”
And maybe that is the miracle of love: The less you try to hold it, the more it remains. The more you let it breathe, the deeper it connects.
Maybe you, too, have learned that love cannot be forced. That it doesn’t belong to one heart alone, but is born between two souls who do not want to lose each other.
Tell me – what has love taught you?
Leave me a comment. Maybe someone, somewhere, needs to hear the very thing your heart has lived.
Am primit multe scrisori și întrebări în ultimele zile. Toate, într-un fel sau altul, mă întrebau același lucru:
„Cui îi aparține, de fapt, iubirea?”
Cui îi aparține iubirea?
„Iubirea nu aparține nimănui, pentru că ea însăși este totul.”
Am întâlnit odată un bătrân în piața din Rogerius-Oradea. Stătea printre trandafiri roșii, cu ochii adânci ca deșertul care începe după ultimul zid al orașului. Nu vindea flori – oferea povești, iar fiecare petală era o lecție de viață.
L-am întrebat ce înseamnă să iubești. A zâmbit și mi-a spus: „Oamenii cred că iubirea trebuie să le aparțină, ca o casă, un inel sau un nume. Dar iubirea… iubirea nu e o proprietate. E un ocean. Nu-l poți lua cu tine, dar te poți pierde în el.”
De-a lungul anilor, am văzut multe inimi frânte nu pentru că nu au fost iubite, ci pentru că au încercat să transforme iubirea într-un lanț. Au spus „ești al meu” și au uitat că iubirea adevărată nu cere apartenență, ci oferă libertate.
Iubirea care cere dovadă se stinge. Iubirea care controlează se usucă. Dar iubirea care lasă omul să fie – și totuși rămâne – aceea e iubirea care nu moare.
Privește soarele. În fiecare dimineață, răsare fără să ceară nimic. Nu condiționează lumina. Nu cere înapoi. Așa este și inima care iubește cu adevărat: nu contabilizează gesturile, nu măsoară distanțele, nu cere garanții.
Am învățat că atunci când spui „te iubesc”, spui de fapt: “Te văd. Te aud. Te las să fii cine ești. Și, chiar și așa, te aleg.”
Iubirea nu e un zid care închide, ci o poartă care se deschide. Nu e posesie, ci prezență. Nu e un „trebuie”, ci un „vreau”. Și poate că tocmai în asta stă miracolul iubirii: Cu cât mai puțin încerci s-o ții, cu atât mai profund rămâne. Cu cât mai mult o lași să respire, cu atât mai adânc te leagă.
Poate și tu ai învățat că iubirea nu se ține cu forța. Că nu aparține nici unei inimi, ci se naște între două suflete care nu vor să se piardă.
Spune-mi …ce ai învățat tu despre iubire?
Lasă-mi un comentariu. Poate cineva, undeva, are nevoie să audă tocmai ceea ce tu ai trăit.
We live in an age where we can touch the stars with our fingertips, and yet forget howto touch the heart of another. We move at the speed of light, but somewhere along the way, we’ve stopped listening to the whisperof our soul.
And so I ask: are we truly more evolvedthan those who came before us-those whoonce gazed at the sky without telescopes, but with open hearts? Or have we simplybecome architects of noise, forgetting the silent wisdom that lives within?
Yes, the modern world gave us marvels: bridges across oceans, words sent across the globe in seconds, machines that ease ourdaily burdens. But in return, we lostsomething sacred. We allowed the world to divide us-not just by wealth or title-but by the illusion of control.
There are those who shape the stories, whocontrol the systems and the screens, and thenthere is the rest of us-drifting through a seaof algorithms, forgetting the compass of ourown inner truth.
And in this quiet erosion, we no longer seeourselves as we truly are-not just workersor users or consumers, but creators of destiny.
Our ancestors danced with the earth, movedwith the wind, and treated the body not as a machine, but as a sacred vessel. Everymovement was a prayer. Every breath, a connection between heaven and flesh.
Today, we treat our bodies like vehicles-tired, overused, dismissed. We sit for hours, eyes fixed on glowing rectangles, forgettingthat every cell holds a memory older thanany digital archive: the memory of wholeness.
To reclaim our essence, we must learn to move again-not just through space, but toward ourselves.
Never before have we had access to so muchinformation. And yet, never before have webeen so disconnected from our own wisdom.
We let machines think for us. We letrecommendations guide our decisions. But the deepest truths are not found on screens. They rise from silence, from solitude, from soul.
Intuition-the quiet voice that once led ussafely through dark forests and uncertain hearts-is now buried beneath scrolls, alerts, and endless choices.
But it is still there. Waiting.
The greatest loss, perhaps, is the forgettingof spirit-not religion, necessarily, but that quiet longing for meaning. For somethinggreater. For the sacred pulse behindexistence.
In its place, we chase illusions. Shinyanswers to ancient questions. But noalgorithm, no influencer, no theory will everreplace the raw, radiant truth we find whenwe sit alone with ourselves and ask: Why am I here?
I do not suggest abandoning the modern world. I propose something braver: integration. What if we could hold a smartphone in one hand, and a prayer in the other? What if we could build systems that serve not only economies, but souls?
True evolution is not about leaving the past behind-it’s about remembering the wisdomwe once lived by and weaving it into the world we now inhabit.
When do you feel most alive, mostconnected to who you truly are?
What ancient practice or forgotten habit might help you return to yourself?
How can your daily choices reflect not just efficiency, but depth, beauty, and soul?
Each of us carries within a divine spark, hidden beneath layers of roles, responsibilities, and routines. We were not born to merely function. We were born to create, to heal, to love, to transform.
The greatest revolution of our time may not be against governments or systems-it maybe the quiet, courageous act of remembering. Of becoming whole again.
And that journey begins when we stop asking, “What should I do?” and start asking, “Who am I?”
Întoarcerea la Esență
Trăim într-o epocă în care putem atinge stelele cu vârful degetelor și totuși uităm cum să atingem inima altcuiva. Ne mișcăm cu viteza luminii, dar undeva pe parcurs, am încetat să mai ascultăm șoapta sufletului nostru.
Și așa întreb: suntem cu adevărat mai evoluați decât cei care au venit înaintea noastră – cei care odinioară priveau cerul fără telescoape, dar cu inimile deschise? Sau am devenit pur și simplu arhitecți ai zgomotului, uitând de înțelepciunea tăcută care trăiește în interior?
Da, lumea modernă ne-a oferit minuni: poduri peste oceane, cuvinte trimise în jurul globului în câteva secunde, mașini care ne ușurează poverile zilnice. Dar, în schimb, am pierdut ceva sacru. Am permis lumii să ne împartă – nu doar prin bogăție sau titlu – ci prin iluzia controlului.
Există cei care modelează poveștile, care controlează sistemele și ecranele, și apoi există restul dintre noi – plutind printr-o mare de algoritmi, uitând de busola propriului nostru adevăr interior.
Și în această eroziune liniștită, nu ne mai vedem așa cum suntem cu adevărat – nu doar muncitori, utilizatori sau consumatori, ci creatori ai destinului.
Strămoșii noștri dansau cu pământul, se mișcau odată cu vântul și tratau corpul nu ca pe o mașină, ci ca pe un vas sacru. Fiecare mișcare era o rugăciune. Fiecare respirație, o conexiune între cer și carne.
Astăzi, ne tratăm corpurile ca pe niște vehicule – obosite, suprautilizate, respinse. Stăm ore în șir, cu ochii fixați pe dreptunghiuri strălucitoare, uitând că fiecare celulă deține o memorie mai veche decât orice arhivă digitală: memoria plenitudinii.
Pentru a ne recupera esența, trebuie să învățăm să ne mișcăm din nou – nu doar prin spațiu, ci spre noi înșine.
Niciodată nu am avut acces la atât de multe informații. Și totuși, niciodată nu am fost atât de deconectați de propria noastră înțelepciune.
Lăsăm mașinile să gândească pentru noi. Lăsăm recomandările să ne ghideze deciziile. Dar cele mai profunde adevăruri nu se găsesc pe ecrane. Ele se ridică din tăcere, din singurătate, din suflet. Intuiția – vocea liniștită care odinioară ne-a condus în siguranță prin păduri întunecate și inimi nesigure – este acum îngropată sub suluri, alerte și alegeri nesfârșite.
Cea mai mare pierdere, poate, este uitarea duhului- nu neapărat religia, ci acea dorință liniștită de sens. De ceva mai măreț, de pulsul sacru din spatele existenței.
În locul lui, urmărim iluziile. Răspunsuri strălucitoare la întrebări străvechi. Dar niciun algoritm, niciun influencer, nicio teorie nu va înlocui vreodată adevărul brut, radiant pe care îl găsim atunci când stăm singuri cu noi înșine și ne întrebăm: De ce sunt aici?
Nu sugerez abandonarea lumii moderne. Propun ceva mai curajos: integrarea. Ce-ar fi dacă am putea ține un smartphone într-o mână și o rugăciune în cealaltă? Ce-ar fi dacă am putea construi sisteme care să servească nu doar economiile, ci și sufletele?
Adevărata evoluție nu înseamnă să lași trecutul în urmă – ci să-ți amintești de înțelepciunea cu care am trăit odinioară și să o țesești în lumea pe care o locuim acum.
Trei întrebări pentru călătoria sufletului:
Când te simți cel mai viu, cel mai conectat cu cine ești cu adevărat?
Ce practică străveche sau obicei uitat te-ar putea ajuta să te întorci la tine însuți?
Cum pot alegerile tale zilnice să reflecte nu doar eficiența, ci și profunzimea, frumusețea și sufletul?
Potențialul nostru nu este un privilegiu – este o datorie sacră…
Fiecare dintre noi poartă o scânteie divină, ascunsă sub straturi de roluri, responsabilități și rutine. Nu ne-am născut doar pentru a funcționa. Ne-am născut pentru a crea, a vindeca, a iubi, a transforma.
Cea mai mare revoluție a timpului nostru poate să nu fie împotriva guvernelor sau sistemelor – poate actul liniștit și curajos al amintirii. De a deveni din nou întregi.
Și această călătorie începe atunci când încetăm să ne întrebăm: „Ce ar trebui să fac?” și începem să ne întrebăm: „Cine sunt eu?”
What if your name was taken and love was the only way to reclaim it?
Hello everyone,
My name is Călin Pintea. I’m a debut Romanian author, now living in Texas, and I’ve just completed the manuscript of my novel: “Under the Sun of Slavery.”
This is a historical fiction novel set in West Africa, in the 19th century, during the brutal era of slavery. It tells the story of a young man whose name is stripped away-and of the woman who dares to speak it again. A story about identity erased and reclaimed, about chains you cannot see, and about a love that refuses to die.
I’m currently looking for a literary agent, translator, or publisher who believes in powerful human stories and can help bring this novel to an international audience. If this speaks to you – or if you know someone I should connect with — I’d be truly grateful.
O poveste care vrea să iasă în lume și o întrebare sinceră pentru cei care știu cum.
Există momente în viața unui debutant în ale scrisului când nu mai scrie pentru el. Nici pentru glorie. Nici măcar pentru a fi citit. Ci scrie pentru ca o poveste care i-a ars în piept ani întregi să nu se piardă. Astăzi vreau să vă spun că am terminat manuscrisul romanului „Sub soarele sclaviei” – o poveste care nu m-a lăsat să respir liniștit până când nu i-am dat o formă. E o carte grea. Nu prin cuvinte, ci prin adevărul pe care îl duce în spate.
Am scris despre oameni care au fost vânduți, dezumanizați, loviți și totuși nu au renunțat la ceea ce îi făcea umani. Despre o fată care a îndrăznit să iubească dincolo de culoare. Despre un băiat care, deși numit “Kwame” nu și-a uitat numele adevărat-Addo Kufuor din clanul Nhyira.
Am scris despre piețele de sclavi din Tarkwa, despre plantațiile de cacao din Coasta de Aur și despre lanțurile invizibile care leagă și azi omul de uitare.
Nu e un roman istoric. Nu e doar ficțiune. Este un act de memorie. Este poate cartea care m-a durut cel mai mult să o scriu și care m-a învățat cel mai mult despre demnitate.
În trecut, am publicat independent, pe Amazon, cu resurse limitate dar cu multă credință. De data aceasta însă, simt că această carte merită mai mult. Vreau să o public în România, acolo unde povestea poate găsi rezonanță profundă, acolo unde poate naște întrebări, empatie și poate o schimbare tăcută în sufletul celor care o citesc.
De aceea vă întreb, sincer și fără ocolișuri: Cunoașteți o editură, un agent literar sau o persoană cu suflet și curaj care să creadă în această poveste? Care să mă poată îndruma spre o colaborare autentică?
Nu cer favoruri. Cer doar o ușă între-deschisă prin care această carte să poată păși în lume.
Dacă știți pe cineva sau dacă chiar tu, cel care citești aceste rânduri, ai un gând, o direcție, un nume – îți mulțumesc din inimă dacă mi le poți lăsa într-un comentariu sau mesaj.
Pentru cei care au fost tăcuți toată viața, merită ca cineva să le spună povestea cu voce tare.
„Nu există lanțuri mai grele decât cele care leagă omul de uitare.”
(anonim african, preluat în deschiderea romanului „Sub soarele sclaviei”)
Cuvinte pentru cei care cred că e prea târziu să începi din nou…
Cuvinte pentru cei care cred că e prea târziu să începi din nou
În 2015 am ajuns în America cu o valiză și o speranță. Nu fugeam de trecut, dar nici nu-l mai puteam duce în spate. A fost începutul unei vieți pe care o visam mai drepte, mai calme, poate mai adevărate. Am crezut că sinceritatea va fi răsplătită. Că dacă îți anunți superiorul cu respect și demnitate că vrei să rămâi, vei fi înțeles. Dar în loc de înțelegere, am primit o trădare care m-a lovit drept în piept. Nu doar o simplă dezamăgire, ci o orchestrare publică – televiziuni, ziare, știri… nimic adevărat. Doar ecoul unor inimi care au uitat ce înseamnă onoarea. Nu mi-au pătat doar imaginea. Mi-au înțepat sufletul. Și a fost pentru prima oară când am simțit gustul amar al trădării.
Totuși, m-am acomodat. Așa cum lutul se frânge, dar poate lua altă formă în mâna olarului. Însă după cinci ani, a venit o altă tăietură, mai adâncă -nu de la străini, ci de la cei de acasă. De data asta, propria mea familie. Soția. Copilul. Un cuvânt rostit pe jumătate, o tăcere prea lungă… și dintr-o dată am fost un om singur, rătăcind printr-un deșert al inimii. Între 2020 și 2022, am trecut prin foc: procese penale, civile, nopți nedormite, prăbușiri tăcute. Românii spun cu ironie că am fost „la facultate” – americanii zâmbesc amar și spun că „ai fost în Bahamas”. Dar nimic din toate acestea nu a fost vacanță. A fost Golgota.
Am câștigat. Pe hârtie. Dar nu și în inimă. Pentru că uneori, chiar și când judecătorii îți dau dreptate, rănile rămân acolo, neatinse, nevindecate.
Asta până într-o zi. O zi tăcută, fără nimic special, în care m-am așezat cu un pix în mână. Și am început să scriu.
Nu povești. Nu confesiuni. Ci bucăți de suflet. Ca și cum cineva mi-ar fi întins o frânghie într-o noapte adâncă. Scrisul nu m-a salvat, dar mi-a dat o direcție. Un fel de a merge înainte fără să mă mai tem că prăpastia va avea mereu ultimul cuvânt.
Așa a apărut acest blog. Nu ca o platformă de idei, ci ca o formă de respirație. Un altar al unei vieți care a fost pusă la încercare și nu s-a frânt.
„Chiar dacă voi umbla prin valea umbrei morții, nu mă voi teme.” Acolo, în vale, m-am trezit. Și acolo, în tăcere, Dumnezeu nu mi-a vorbit prin voci, ci prin oameni. Nu am mulți prieteni. Dar pe cei care au rămas, îi port ca pe o binecuvântare. Ei nu m-au tras din abis. M-au învățat să ies singur. Și pentru asta le voi fi veșnic recunoscător.
Acum vă întreb, pe voi: dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut? Poate nu ați fi scris. Poate ați fi fugit. Poate ați fi căzut. Dar poate… tocmai în cădere, v-ați fi regăsit.
De ce scriu pe acest blog? – Mărturisirea unui om care a ales cuvântul ca formă de respirație
Scriu pentru că nu pot să tac. Scriu pentru că, uneori, lumea e prea grăbită ca să asculte. Și atunci, îmi aștern sufletul aici, în cuvinte, ca pe o bancnotă veche și mototolită, sperând că cineva o va netezi, o va păstra și va înțelege că valoarea nu stă în cât de nouă e, ci în povestea pe care o poartă.
Am început acest blog nu ca pe un proiect, ci ca pe o izbăvire. O confesiune tăcută în fața necunoscutului, o conversație sinceră între mine și mine – și, dincolo de ecran, poate și între mine și tine, cel care citești.
Aici nu sunt autorul cu titluri și cărți, nici omul care a trăit o mie de vieți în tăcere, ci pur și simplu Călin. Omul care încă mai caută răspunsuri în umbrele serii, care nu a uitat cum e să pierzi, să iubești, să visezi și să regăsești. Omul care știe ce înseamnă dorul de fiica ta, chiar și când numele ei e scris în fiecare carte, dar nu mai e rostit în fiecare zi.
Pe acest blog, las urme. Nu ca să fiu urmat, ci ca să nu mă mai pierd. Scriu despre dragoste, pentru că m-a salvat. Scriu despre trădare, pentru că m-a învățat. Scriu despre iertare, pentru că am avut nevoie de ea mai mult decât de aer. Și, mai ales, scriu pentru că, atunci când nu mai știu cine sunt, cuvintele mă adună din nou.
Scrisul nu e doar terapie. E mărturia că am fost aici. Că am simțit. Că mi-a păsat.
Aș putea spune că scriu pentru alții, dar adevărul e că scriu pentru acel copil din mine care voia să fie auzit. Pentru bărbatul care, într-o zi, a căzut și nu știa cum să se ridice, până nu a început să scrie. Pentru tatăl care încă mai speră. Pentru omul care încă mai crede în frumusețea unei fraze simple: „Te înțeleg.”
Poate că nu voi schimba lumea cu acest blog. Dar poate, într-o zi, cineva va citi o postare, va închide ochii și va zâmbi amar, spunând: „Exact așa simt și eu.” Și atunci voi ști că n-am scris în zadar.
Bine ai venit în colțul meu de sinceritate. Rămâi cât vrei. Citește ce simți. Comentează dacă îndrăznești. Dar mai ales… simte.
Aici nu e doar un blog. E o inimă care bate în cuvinte.
Călin - Cuvinte libere 