„Din răni au crescut aripi. Nu ca să zbor, ci ca să nu mă mai târăsc.”

Cuvinte pentru cei care cred că e prea târziu să începi din nou…

Cuvinte pentru cei care cred că e prea târziu să începi din nou

În 2015 am ajuns în America cu o valiză și o speranță. Nu fugeam de trecut, dar nici nu-l mai puteam duce în spate. A fost începutul unei vieți pe care o visam mai drepte, mai calme, poate mai adevărate.
Am crezut că sinceritatea va fi răsplătită. Că dacă îți anunți superiorul cu respect și demnitate că vrei să rămâi, vei fi înțeles. Dar în loc de înțelegere, am primit o trădare care m-a lovit drept în piept. Nu doar o simplă dezamăgire, ci o orchestrare publică – televiziuni, ziare, știri… nimic adevărat. Doar ecoul unor inimi care au uitat ce înseamnă onoarea. Nu mi-au pătat doar imaginea. Mi-au înțepat sufletul. Și a fost pentru prima oară când am simțit gustul amar al trădării.

Totuși, m-am acomodat. Așa cum lutul se frânge, dar poate lua altă formă în mâna olarului. Însă după cinci ani, a venit o altă tăietură, mai adâncă  -nu de la străini, ci de la cei de acasă. De data asta, propria mea familie. Soția. Copilul. Un cuvânt rostit pe jumătate, o tăcere prea lungă… și dintr-o dată am fost un om singur, rătăcind printr-un deșert al inimii.
Între 2020 și 2022, am trecut prin foc: procese penale, civile, nopți nedormite, prăbușiri tăcute.
Românii spun cu ironie că am fost „la facultate” – americanii zâmbesc amar și spun că „ai fost în Bahamas”. Dar nimic din toate acestea nu a fost vacanță. A fost Golgota.

Am câștigat. Pe hârtie. Dar nu și în inimă. Pentru că uneori, chiar și când judecătorii îți dau dreptate, rănile rămân acolo, neatinse, nevindecate.

Asta până într-o zi. O zi tăcută, fără nimic special, în care m-am așezat cu un pix în mână.
Și am început să scriu.

Nu povești. Nu confesiuni. Ci bucăți de suflet. Ca și cum cineva mi-ar fi întins o frânghie într-o noapte adâncă.
Scrisul nu m-a salvat, dar mi-a dat o direcție. Un fel de a merge înainte fără să mă mai tem că prăpastia va avea mereu ultimul cuvânt.

Așa a apărut acest blog. Nu ca o platformă de idei, ci ca o formă de respirație.
Un altar al unei vieți care a fost pusă la încercare și nu s-a frânt.

„Chiar dacă voi umbla prin valea umbrei morții, nu mă voi teme.”
Acolo, în vale, m-am trezit. Și acolo, în tăcere, Dumnezeu nu mi-a vorbit prin voci, ci prin oameni.
Nu am mulți prieteni. Dar pe cei care au rămas, îi port ca pe o binecuvântare. Ei nu m-au tras din abis. M-au învățat să ies singur.
Și pentru asta le voi fi veșnic recunoscător.

Acum vă întreb, pe voi: dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?
Poate nu ați fi scris. Poate ați fi fugit. Poate ați fi căzut.
Dar poate… tocmai în cădere, v-ați fi regăsit.

Bine ați venit. Aici nu e un blog. E un drum.

Călin