De ce scriu pe acest blog?

De ce scriu pe acest blog?
– Mărturisirea unui om care a ales cuvântul ca formă de respirație

Scriu pentru că nu pot să tac.
Scriu pentru că, uneori, lumea e prea grăbită ca să asculte.
Și atunci, îmi aștern sufletul aici, în cuvinte, ca pe o bancnotă veche și mototolită, sperând că cineva o va netezi, o va păstra și va înțelege că valoarea nu stă în cât de nouă e, ci în povestea pe care o poartă.

Am început acest blog nu ca pe un proiect, ci ca pe o izbăvire.
O confesiune tăcută în fața necunoscutului, o conversație sinceră între mine și mine – și, dincolo de ecran, poate și între mine și tine, cel care citești.

Aici nu sunt autorul cu titluri și cărți, nici omul care a trăit o mie de vieți în tăcere, ci pur și simplu Călin.
Omul care încă mai caută răspunsuri în umbrele serii, care nu a uitat cum e să pierzi, să iubești, să visezi și să regăsești.
Omul care știe ce înseamnă dorul de fiica ta, chiar și când numele ei e scris în fiecare carte, dar nu mai e rostit în fiecare zi.

Pe acest blog, las urme. Nu ca să fiu urmat, ci ca să nu mă mai pierd.
Scriu despre dragoste, pentru că m-a salvat. Scriu despre trădare, pentru că m-a învățat. Scriu despre iertare, pentru că am avut nevoie de ea mai mult decât de aer.
Și, mai ales, scriu pentru că, atunci când nu mai știu cine sunt, cuvintele mă adună din nou.

Scrisul nu e doar terapie. E mărturia că am fost aici. Că am simțit. Că mi-a păsat.

Aș putea spune că scriu pentru alții, dar adevărul e că scriu pentru acel copil din mine care voia să fie auzit.
Pentru bărbatul care, într-o zi, a căzut și nu știa cum să se ridice, până nu a început să scrie.
Pentru tatăl care încă mai speră. Pentru omul care încă mai crede în frumusețea unei fraze simple: „Te înțeleg.”

Poate că nu voi schimba lumea cu acest blog. Dar poate, într-o zi, cineva va citi o postare, va închide ochii și va zâmbi amar, spunând: „Exact așa simt și eu.”
Și atunci voi ști că n-am scris în zadar.

Bine ai venit în colțul meu de sinceritate.
Rămâi cât vrei. Citește ce simți. Comentează dacă îndrăznești.
Dar mai ales… simte.

Aici nu e doar un blog. E o inimă care bate în cuvinte.